Regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase, precum şi al altor deşeuri

Art. 15

Activităţile supuse unui regim special de gestionare şi gospodărire privesc fabricarea, comercializarea şi utilizarea substanţelor periculoase şi transportul, tranzitul, depozitarea temporară sau definitivă, distrugerea, manipularea, precum şi importul şi exportul de substanţe şi deşeuri periculoase.

Art. 16

Importul în România de deşeuri de orice natură, în stare brută sau prelucrată, este interzis, cu excepţia anumitor categorii de deşeuri ce constituie resurse secundare de materii prime utile, în conformitate cu reglementările dispuse prin acte normative propuse de autoritatea centrală pentru protecţia mediului şi aprobate de Guvern.

Tranzitul şi exportul de deşeuri de orice natură se pot realiza în conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este parte.

Art. 17

Activităţile prevăzute la art. 15 şi 16 sunt permise numai în baza acordului şi/sau autorizaţiei de mediu.

Art. 18

Autoritatea centrală şi agenţiile pentru protecţia mediului, după caz, supraveghează şi controlează respectarea reglementărilor privind substanţele şi deşeurile periculoase.

Art. 19

Autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să ia măsuri de prevenire şi limitare a impactului asupra mediului al substanţelor şi deşeurilor de orice natură şi să anunţe autorităţile teritoriale pentru mediu despre orice activitate neconformă cu reglementările legale.

Art. 20

Autorităţile vamale controlează şi răspund de aplicarea prevederilor art. 17 referitoare la intrarea şi ieşirea substanţelor şi deşeurilor periculoase din ţară, pe baza reglementărilor autorităţii centrale pentru protecţia mediului.

Art. 21

Persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii în domeniu:

a) să ţină evidenţa strictă - cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare - a substanţelor şi deşeurilor periculoase, inclusiv recipienţii şi ambalajele acestora care intră în sfera lor de activitate şi să furnizeze lunar autorităţilor competente pentru protecţia mediului datele necesare;

b) să ceară acordul şi/sau autorizaţia de mediu şi să aplice reglementările legale privind substanţele şi deşeurile periculoase;

c) să asigure, prin sisteme proprii, supravegherea mediului, pe baza prevederilor din autorizaţie, pentru identificarea şi prevenirea riscurilor, să ţină evidenţa rezultatelor şi să anunţe iminenţa sau producerea unor eliminări neprevăzute sau a accidentelor, autorităţilor competente pentru protecţia mediului şi de apărare împotriva dezastrelor.

Art. 22

Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, reglementările privind:

a) amplasarea, amenajarea şi supravegherea diferitelor tipuri de depozite;

b) colectarea, prelucrarea, tratarea, neutralizarea deşeurilor, precum şi reciclarea celor refolosibile; c) transportul deşeurilor;

d) refacerea cadrului natural al zonelor deteriorate;

e) instalaţiile pentru incinerarea deşeurilor industriale, menajere, agricole şi altele;

f) instalaţiile de epurare a apelor uzate şi a nămolurilor;

g) folosirea nămolurilor, a apelor uzate, a deşeurilor industriale, menajere şi a celor rezultate din incinerare;

h) procedura de autorizare pentru amplasarea şi amenajarea depozitelor, transportul, incinerarea, prelucrarea şi utilizarea deşeurilor de orice fel;

i) importul, exportul şi tranzitul de deşeuri şi substanţe periculoase.

Art. 23

Controlul gospodăririi deşeurilor de orice fel revine autorităţilor pentru protecţia mediului şi celorlalte autorităţi competente, potrivit legii.

Art. 24

Autorităţile administraţiei publice locale, persoanele fizice şi juridice, care au în profilul lor activităţi supuse reglementărilor cuprinse în art. 22, au următoarele obligaţii:

a) să ceară acordul şi/sau autorizaţia de mediu, conform art. 22 lit. h);

b) să depoziteze deşeurile menajere, industriale, agricole sau altele, numai pe suprafeţe autorizate în acest scop;

c) să utilizeze, în cazul incinerării deşeurilor, numai instalaţii omologate de către autorităţile pentru protecţia mediului şi sănătate;

d) să amenajeze, conform competenţelor atribuite prin lege, depozitele de deşeuri;

e) să respecte condiţiile de refacere a cadrului natural în zonele de depozitare prevăzute în acordul şi/sau autorizaţia de mediu şi să garanteze, cu mijloace financiare, pentru aceasta;

f) să recupereze deşeurile refolosibile şi să le valorifice prin unităţi specializate;

g) să folosească pe terenurile agricole numai deşeurile autorizate de autorităţile competente pentru protecţia mediului, sănătate şi agricultură;

h) să depoziteze în mediul subteran deşeuri numai în cazul în care deţin acordul şi/sau autorizaţia de mediu.

Protectia mediului in zona montana

Mediul ca si calitatea lui reprezinta conditia fundamentala a desfasurarii efecienelor a activitatilor turistice;

De aceea si dezvoltarea turismului montan reclama in permanenta protejarea si conservarea resurselor naturale si antropice a integritatii mediului ambient in toata complexitata sa.

Probleme legate de degradarea mediului:

In zona montana din tara noastra problemele legate de degradarea mediului apar cu deosebire in zonele cu circulatie intense

Apar ca pe Valea Prahovei,dar si in zona muntilor Ceahlau,Rodnei,Parang,Ciucas

Putem remarca usor unele din consecintele lipsei protectiei patrimoniului natural ca:

a)fenomene vizibile de eroziune

b)degradarea padurilor prin defrisari necontrolate

c)degradarea ale pesajului natural datorate exploatarilor economice

d)prezenta resturilor menajere lasate de turisti

e)taieri necontrolate de brazi si alti copaci
Rolul statului in protectia mediului
Statul nu a fost indiferent la necesitatea protectiei mediului motiv pentru care in anul 1995 emite legea protectiei mediului nr.137 prin care defineste cadrul genereal al conservarii naturii pe baza principiilor si elementelor strategice in scopul asigurarii unei dezvoltarii durabile

Asfel in articolul 3 al acestei legi sunt impuse urmatoarele principii:


1) Precautii in luarea deciziilor

2) Prevenirea riscurilor ecologice

3) Conservarea biodiversitatii si a ecosistemelor specifice mediului natural

4) Cine polueaza plateste

5) Inlaturarea cu prioriate a poluantior care pericliteaza direct si grav sanatatea oamenilor

6) Crearea sistemului national de monitorizare mediului

7) Utilizarea durabila a resurselor naturale

8) Mentinerea si ameliorarea calitatii emdiului prin reconstructia zoneleor deteriorate

9) Dezvoltarea colaborarii internationale pentru asigurarea calitatii mediului

Poluarea mediului

,,Am grija de natura, am grija de mine!"
Omul si mediul sunt entitati inseparabile, existenta omului fiind dependenta de mediu, iar factorii de mediu (aerul, apa, solul) se pot modifica, in urma folosirii lor de catre om. Astfel apare poluarea, aspect implicit al vietii, in desfasurarea careia unele produse, rezultate din activitatea omului devin reziduuri care pot sa incomodeze bunul trai in functie de natura si cantitatea lor. Poluarea, consecinta a ruperii echilibrului ecologic dintre om si natura, este atribuita in principal revolutiei industriale. In prezent, poluarea s-a agravat atat prin intensificare cat si prin extensia ei geografica.
Poluarea este pretul pe care oamenii il platesc pentru multe din beneficiile aduse de tehnica moderna.

Poluarea atmosferei
Aerul atmosferic este unul din factorii de mediu greu de controlat, deoarece poluantii, odata ajunsi in atmosfera, se disipeaza rapid si nu mai pot fi practic captati pentru a fi epurati-tratati.

Exceptand cazurile extrem de rare, de poluare naturala a aerului, ca urmare a unor eruptii accidentale de gaze, poluarea aerului este consecinta activitatii umane. Mult timp funinginea, praful si polenul au fost considerate factorii principali ai poluarii aerului. In etape revolutiei tehnice, monoxidul de carbon si bioxidul de sulf au trecut pe primul plan, iar amestecul de fum si ceata (smogul) a atras atentia asupra oxizilor de nitrogen si a fotooxidantilor emisi de motoarele cu combustie interna ale automobilelor.

Poluarea aerului este in primul rand un fenomen al vietii urbane. Cresterea populatiei, dezvoltarea industriei si utilizarea vehiculelor actionate cu motoare cu explozie provoaca emisii de substante si particule, care suplimenteaza, intra in reactie si complica situatia creata de impuritatile din aer traditional.

In atmosfera au fost gasite mai mult de 100 de substante poluante, cele mai importante fiind:

- monoxidul de carbon : este un gaz invizibil si fara miros, rezultat, in principal, prin arderea incompleta a diversilor carburanti (carbune, petrol, benzina, lemn, etc.) ;

- dioxidul de sulf : este un compus oxigenat al sulfului; este un gaz incolor, cu miros inabusitor si patrunzator, rezultat in urma arderii carburantilor;

- oxizii de azot : sunt compusii ai azotului. Dintre acestia trebuie avuti in vedere, in special, oxidul de azot, gaz incolor si bioxidul de azot, gaz de culoare bruna. Autovehiculele sunt responsabile in proportie de ~ 50% de poluarea cu bioxid de azot;

- pulberile sedimentabile si in suspensie: pulberile sedimentabile sunt pulberi de dimensiuni care le favorizeaza depunerea conform legii gravitatiei, iar pulberile in suspensie sunt pulberi care raman in aer timp indelungat. Sursele de poluare sunt fabricile de ciment, santierele de constructii si demolari, laminoarele de otel, motoarele Diesel, etc. ;

In cadrul oraselor exista si o poluare a aerului din interiorul constructiilor. De multe ori poluarea interioara este mai grava decat cea exterioara, in special cand cladirile sunt bine etansate pentru a economisi energia calorica. Sursele de poluare interioare sunt fumul de tigara, materialele de constructie, moblier, radiatoare, instalatii de gaz, ventilatoare, solutii de conservare a lemnului, etc.


Poluarea apei

Apa este cea mai afectata de poluare, creand numeroase probleme pentru pastrarea si imbunatatirea calitatii ei. Acest mediu viu, care in mod nemijlocit da viata solului, florei si faunei, este tulburat de apele reziduale, industriale sau urbane.

Daca toata apa de pe pamant ar fi turnata in 16 pahare cu apa, 15 si jumatate dintre ele ar contine apa sarata a oceanelor si marilor. Din jumatatea de pahar ramasa, mare parte este inglobata fie in gheturile polare, fie este prea poluata pentru a fi folosita drept apa potabila si astfel, ceea ce mai ramane pentru consumul omenirii reprezinta continutul unei lingurite. Din consumul mondial de apa, 69% este repartizat agricultirii, 23% industriei si numai 8% in domeniul casnic.

In general, sursele de poluare si poluantii principali sunt aceiasi, atat pentru apele de suprafata cat si pentru cele subterane.

Exceptand cazurile accidentale, poluarea apelor provine din deversari necontrolate, de origini diverse. Principalele surse de poluare a apei sunt:

- ape uzate orasenesti provenite din gospodarii, restaurante, hoteluri si din mica industrie;

- apele uzate industriale, provin din apele folosite in procesul tehnologic industrial. O apa industriala are caracteristici asemanatoare substantelor chimice sau fizice utilizate in procesul tehnologic;

- ape uzate rezultate in urma irigarii terenurilor agricole, sunt poluate cu fertilizatori organici, pesticide, etc.;

- ape uzate rezultate in urma contactului precipitatiilor cu diferite substante nocive. Apele meteorice la origine sunt nepoluate, insa in contact cu unele substante pot da nastere ploilor acide;

- eutrofizarea este rezultatul introducerii unor mari cantitati de nutrienti in apa (in special fosfor si azot), ca urmare, in principal, a activitatilor umane. Eutrofizarea este prezenta in apele de suprafata cu viteza mica de scurgere si, in special, in apele statatoare. Nutrientii fosfor si azot provin din apele uzate orasenesti si industriale, ingrasamintele agricole, reziduurile crescatoriilor de animale, etc.


Poluarea solului

Solul este un bogat, dar fragil ecosistem. Importanta protejarii solui este evidenta daca ne gandim ca el este factorul principal in asigurarea hranei oamenilor, animalelor si plantelor.

Prin natura lui, solul este locul de intalnire a poluantilor: pulberile din aer si gazele toxice dizolvate de ploaie in atmosfera se intorc pe sol; apele de infiltratie impregneaza solul cu poluanti antrenandu-i spre adancime; raurile poluate infecteaza suprafetele inundate sau irigate; aproape toate reziduurilor solide sunt depozitate prin aglomerare sau numai aruncate la intamplare pe sol.

Cele mai importante surse de poluare ale solului sunt:

a) Surse de poluare interioare:

Eroziunea solului este o consecinta a apei, vantului, schimbarilor climatice, chimice si biologice din sol. Eroziunea solului conduce la degradarea solului prin antrenarea, in primul rand, a humusului situat la partea superioara a solului si ca o consecinta la desertificarea suprafetelor pe care s-a produs eroziunea.

Saraturarea, respectiv salinizarea (soluri cu continut ridicat de saruri solubile) si solonetizarea (soluri cu continut ridicat de sodiu), afecteaza suprafete foarte mari fertilitatea solului.

Alte surse de poluare interioara: desertificarea, tasarea solului, excesul de umiditate, lipsa de apa, etc.

b) Surse de poluare exterioare:

Una dintre cele mai frecvente surse de poluare este irigarea cu ape uzate orasenesti sau industriale insuficient epurate, a terenurilor agricole.

Emisiile nocive (de plumb, cupru, zinc, bioxid de sulf, bioxid de azot, etc.) rezultat al proceselor industriale, circulatiei auto, chimizarii agriculturii, etc, transportate pe calea aerului polueaza, poate, in modul cel mai grav solul.

Alte surse de poluare exterioara: pesticidele, reziduurile petroliere, pulberile sedimentabile, reziduurile menajere, stradale, industriale,etc.


Ignorarea si neglijarea efectelor produse de poluare duce la dezechilibre ecologice, la aparitia unor intoxicatii, cresterea morbiditatii si a anomaliilor genetice si psihofunctionale. Se impune tot mai mult reconsiderarea atitudinii omului fata de natura, o adaptare constienta a activitatii umane la problemele si legile generale ale ecologiei, la dezvoltarea sa in echilibru cu natura, cu mediul ambiant, in care traieste si de care depinde.

Ciclonii Tropicali

In meteorologie un ciclon tropical este o furtună în formă de vârtej, care se formează într-o zonă depresionară tropicală de la suprafața oceanelor, cu diametrul uneori până la câteva mii de kilometri. Este formată dintr-o masă mare de nori și furtunoși care, datorită unui sistem de vânturi circulare puternice se rotesc tredimensional în formă de spirală în jurul unui centru, (în sens retrograd în emisfera nordică și în sens direct în cea sudică). Energia ciclonului provine din degajarea de căldură provenită din condensarea la altitudine a vaporilor de apă formați la suprafața oceanului. În sens termodinamic, un ciclon tropical poate fi considerat o mașină termică.

Acest fenomen de condensare ca sursă principală de energie diferențiază cicloanii tropicali de alte fenomene meteorologice, cum ar fi furtunile din zonele depresionare din zonele temperate, care-și iau energia din diferențele de temperatură la întâlnirea unor mase de aer cu temperaturi diferite. De aceea, cantitatea de energie acumulată de un ciclon tropical este în funcție de timpul cât acest ciclon rămâne deasupra apelor calde, care îi furnizează prin evaporare umiditatea atmosferică necesară dezvoltării. Degajarea lentă a căldurii în urma condensării ridică temperatura în interiorul ciclonului cu 15 - 20 °C față de temperatura troposferei în exteriorul ciclonului. De aceea, ciclonii tropicali sunt cunoscute drept furtuni cu nucleu cald. De remarcat că această zonă caldă este numai la înălțime, la suprafața solului temperatura este cu câteva grade mai mică decât a zonei din jurul ciclonului datorită reducerii de către nori a insolației și a precipitațiilor.

Termenul de „ciclon” se referă la mișcarea generală a fenomenului, o mișcare de rotație în sensul acelor de ceasornic în emisfera nordică, respectiv în sens invers acelor de ceasornic în emisfera sudică. Termenul de „tropical” se referă atât la zona predilectă de formare, cât și la caracteristicile termodinamice ale maselor de aer în care se formează.

În funcție de intensitate și de locul în care se produc, ciclonii tropicali sunt cunoscuti sub diferite denumiri ca:

§                     uragan, vânt cu viteza de 30 - 50 m/s (sau orice vânt care, atingând 12 grade Beaufort, provoacă distrugeri). Inițial, termenul uragan denumea doar ciclonii tropicali din Marea Caraibilor;

§                     taifun;

§                     furtună tropicală;

§                     furtună ciclonică;

§                     depresiune tropicală.

Toți ciclonii tropicali sunt zone de presiune atmosferică scăzută, măsurată la nivelul solului. Presiunile înregistrate în centrul ciclonilor sunt cele mai mici care se întâlnesc la suprafața Pământului la nivelul mării. Vaporii de apă formați la suprafața oceanului au o densitate mai mică decât a aerului, cam 62 %, ca urmare ei se ridică. La întâlnirea unei zone de aer cu temperatură mai mică ei condensează, eliberând căldura latentă de condensare. Aceasta se face treptat cu înălțimea, ca urmare temperatura aerului din ciclon crește în jurul axei ciclonului. Cu excepția temperaturii aerului din imediata apropiere a suprafeței oceanului, care este determinată de temperatura suprafeței apei, zona din interiorul ciclonui este mai caldă decât cea din jurul său.

În centrul ciclonui se găsește o zonă lipsită de vânturi și precipitații, numită ochiul ciclonului (ochiul furtunii), furtuna desfășurându-se aparent în jurul său. Ochiul unui ciclon tipic are un diametru de 30 - 60 km și poate fi însorit sau acoperit de nori. Prin contrast, cele mai puternice vânturi se întâlnesc chiar la marginea ochiului.

Termenul „ciclon” a fost folosit pentru prima dată de căpitanul de marină britanic Henry Piddington (1797-1858) în 1842

Evolutia

In genetică, termenul evoluție desemnează fenomenul prin care caractere noi, utile speciei, apărute la un individ și transmise descendenților acestuia ajung să fie adoptate de o populație. Evoluția stă la bazaspeciației (adică apariția unor specii noi din specii existente).

Termenul evoluție nu se aplică exclusiv evoluției biologice; elementele chimice au evoluat din materie mai simplă, viața a evoluat din materie nevie, organismele complexe din forme mai simple. Așadar, cuvântul evoluție este un termen adecvat pentru a defini schimbarea.

Evoluția biologică se referă la faptul că organismele complexe rezultă din ancestori mai simpli, deși acest mod de abordare implică o puternică simplificare a unui proces complex. O discuție completă despre evoluția biologică necesită explicații detaliate din domeniul geneticii. De asemenea necesită investigarea diferențelor care caracterizează speciile, genurile și întreg arborele vieții, deoarece aceste fenomene încearcă să fie explicate de teoria evoluției.

Evoluția poate fi explicată în mai multe moduri, dar, pentru a surprinde cele două fațete ale ei (aspectele genetice și diferențele dintre organisme) vom prezenta două dintre definiții:

1) Evoluția este modificarea compoziției genetice a unei populații de la o generație la alta.

2) Evoluția reprezintă modificarea gradată a organismelor în decursul timpului, apariția de specii și linii evolutive pornind de la forme ancestrale, precum și generarea de diversitate.

Prima definiție subliniază modificările genetice, iar termenul utilizat frecvent este de microevoluție. Cu alte cuvinte, evoluția are loc la cea mai mică scală atunci când frecvențele alelelor dintr-o populație se modifică într-o succesiune de generații. Microevoluția reprezintă de fapt modificarea genofondului unei populații. Cea de a doua definiție se referă la apariția de noi forme de viață, care pot fi grupate la un loc cu alte forme de viață apărute întro ierarhie taxonomică. În mod obișnuit este denumită macroevoluție și privește schimbările evolutive peste nivelul speciei. Spre exemplu, apariția penelor în timpul evoluției păsărilor dintr-un grup de dinozauri reprezintă o noutate evolutivă care poate fi folosită pentru a defini un taxon superior speciei

În biologie, evoluția reprezintă modificarea caracterelor moștenite ale populațiilor de organisme de la o generație la alta. Aceste schimbări sunt determinate de combinarea a trei procese principale: variație, reproducere și selecție. Genele care trec de la un organism la urmașii acestuia produc trăsături ereditare, care constituie baza evoluției. Aceste trăsături variază în cadrul populațiilor, ale căror indivizi prezintă variații genetice. Urmașii pot avea trăsături noi sau modificate și aceasta fie datorită mutațiilor genetice sau prin transferul de gene între populații și între specii. Astfel, la speciile care se reproduc sexual, prin recombinare genetică se produc noi combinații de gene, ceea ce conduce la o creștere a variabilității. Evoluția se produce când aceste diferențe ereditare devin tot mai comune sau tot mai rare într-o populație.

Biologia evoluționistă studiază domeniul legat de evoluția lumii vii, dezvoltă și testează teorii care să-i explice mecanismul. Studiind fosilele și biodiversitatea formelor de viață existente, oamenii de știință și-au dat seama, mai ales pe la jumătatea secolului al XIX-lea, că speciile se modifică în timp. Totuși, mecanismul care dirijează aceste schimbări a rămas necunoscut până în 1859, când Charles Darwin publică Originea speciilor, explicând această teorie prin intermediul conceptului de selecție naturală Deși a provocat controverse aprinse, teoria lui Darwin a fost acceptată de majoritatea lumii științifice. Prin anii 1930' are loc combinarea dintre teoria selecției naturale a lui Darwin cu legile lui Mendel privind ereditatea și se obține teoria sintetică a evoluției, în cadrul căreia se realizează legătura dintre unitățile evolutive (gene) și mecanismul evoluției (selecția naturală). Fiind mai vizionară și mai explicită, aceasta nouă teorie se confruntă cu succes cu noile probleme ridicate de biologia modernă, furnizând o explicație unificatoare a existenței diversității vieții pe Pământ.

Lanturile Trofice

Lanțul trofic este un șir care enumeră relațiile de hrănire dintre organismele componente ale unui anumit ecosistem. Fiecare organism depinde, pentru a se hrăni, de membrul anterior al lanțului său trofic. Este o unitate funcțională de transformare a substanței și de transfer de energie, alcătuită dintr-un șir de specii, pornind de la o bază trofică și sfârșind cu un răpitor de vârf sau un utrahiperparazit.

Lanțul trofic mai poate fi definit ca o unitate trofodinamică de transformare și circulație a hranei, în care substanța organică circulă de la o specie la alta într-un singur sens. Fiecare organism care intră în componența lanțului trofic formează o verigă trofică.

Numărul verigilor într-un lanț trofic este variabil; frecvent sunt 3-5 verigi, rareori ajungând la un număr mai mare

Prima verigă o constituie producătorii, care de obicei sunt plantele. Rolul lor este să transforme materia anorganică în materie organică.

Ultima verigă o constituie mereu descompunătorii, care sunt microorganismele, al căror rol este de a transforma materia organică în cea anorganică.

A doua verigă o constituie animalele fitofage, sau consumatorii primari, care se hrănesc cu plante (cu organe ale plantelor sau cu produse de natură vegetală, cum ar fi frunze, ramuri, rădăcini, fructe, semințe, nectar, polen, în funcție de care ele se împart în patru categorii: ierbivore, frugivore, granivore, nect arivore).

• Ierbivorele (mamifere copitate, insecte și larvele lor) consumă organele vegetative ale plantelor.
• Frugivorele (ex.: sturzul de vâsc) se hrănesc, cu predilecție, cu fructele plantelor.
• Granivorele (ex.: forfecuța) se hrănesc cu semințe.
• Nectarivorele (insectele lepidoptere și himenoptere, iar dintre păsări - Colibri) se hrănesc cu nectarul și polenul, favorizând polenizarea încrucișată a florilor și înmulțirea plantelor.

A treia verigă o constituie consumatorii secundari, a patra- cei terțiari, iar a cincea-cei cuaternari, vergile 3-5 fiind reprezentate de animale polifage (se hrănesc cu hrană amestecată, denumite și omnivore) șizoofage (denumite și carnivore sau carnasiere).

În principiu se disting 3 tipuri de lanturi trofice

1. lanțul prădătorilor (fitofag-carnivor) – se caracterizează prin faptul că talia organismelor crește de la verigile inferioare spre cele superioare.
2. lanțul saprofagelor – este alcătuit din organismele saprofage care consumă materialul vegetal sau animal mort.
3. lanțul paraziților – prezintă un număr redus de verigi, de obicei 2 sau 3: gazdă – parazit și, uneori, hiperparazit. Talia organismelor la un astfel de lanț scade de la gazdă spre parazit sau hiperparazit.

HOME
Cel mai costisitor şi mai impresionant documentar despre planeta Pământ, a fost lansat pe 5 iunie 2009 cu ocazia Zilei Mondiale a Mediului.


Compus în întregime din cadre filmate din zbor în peste 50 de ţări din toate regiunile Pământului, filmul “Home” prezintă istoria planetei de la formarea rocilor şi apariţia primelor forme de viaţă, trecând prin prezent şi mergând până peste 10 ani, deadline-ul omenirii de a pune în aplicare un plan care să rezolve problema încălzirii globale care ne ameninţă cu dezastre cumplite şi poate cu sfârşitul speciei umane.

“Home”, în cifre:

20% din populaţia planetei consumă peste 80% din resursele acesteia (United Nations Environment Programme, 2007)

Se investesc de 12 ori mai mulţi bani în arme decât în dezvoltarea naţiunilor defavorizate (Organization for Economic Cooperation and Development, 2008)

5.000 de oameni mor în fiecare zi din cauza apei de băut poluate şi un miliard de oameni nu au acces la apa potabilă (United Nations Development Programme, 2006)

Un miliard de oameni suferă de foame (Food and Agriculture Organization of the United Stated, 2006)

Peste 50% din cerealele produse anual sunt folosite ca hrană furajeră pentru animale sau biocombustibili (Worldwatch Institute, 2007)

40% din terenurile arabile au devenit infertile în ultimii ani (UNEP, 2007)

13 milioane de hectare de pădure dispar în fiecare an (FAO, 2005)

Un mamifer din patru, o pasăre din opt şi un amfibian din 3 sunt pe cale de dispariţie. Speciile dispar de 1.000 de ori mai repede decât rata naturală (International union for Conservation of Nature, 2008)

Temperatura medie din ultimii 15 ani a fost cea mai ridicată de când este măsurată (NASA GISS DATA)

Calota glaciară s-a micşorat cu 40% în ultimii 40 de ani (NASA GISS DATA)